LEAC IUBIRII RĂTĂCITE…

Tristă mai e renunţarea la ceva ce îţi doreşti,
Dar cumplită e tristeţea, când iubirea-ţi rătăceşti !
Fără rost îmi par şi lacrimi şi aducerile-aminte,
De-ai lăsat să-ţi plece dragostea, fără cuvinte…

VeronaCORVIN
20032011 – 18:09:09

love

LEAC  IUBIRII  RĂTĂCITE…

Tristă mai e renunţarea la ceva ce îţi doreşti,

Dar cumplită e tristeţea, când iubirea-ţi rătăceşti !

Fără rost îmi par şi lacrimi şi aducerile-aminte,

De-ai lăsat să-ţi plece dragostea, fără cuvinte…

Fără nici o remuşcare… când în zare se pierdea…

Mai ales, dacă plecarea… era chiar din voia ta…!

Ca să tângui depărtarea dintre tine şi ce-a fost,

Fără să îi spui „Revin-o !”… nu văd a avea un rost…!

Cum să-ţi dăruie o lume… unde-i… ca şi rătăcită…

Când din viaţa ta plecat-a, făr’ să-i spui că e iubită ?!

Caută-i urgent adresa şi porneşte-te la drum,

Chiar de-ajungi la ea, spre noapte, du-te-odată, chiar acum !

Şi, bătându-i tare-n poartă… de dulăi făr-să te sperii,

Strig-o…. să se-audă-n zarea de-nceput a primăverii !

Iar când va veni să vadă cine-o fi în al ei prag,

Tu să-i spui : „ Sunt eu ! ACCELLA pe care îl ai drag !

Vin’ să mi te ţin în braţe, de acum, până-n vecii…

Şi de-acolo, mai departe, ca şi-acum… te voi iubi !”

Nu va sta nicicum pe gânduri şi în braţe-o vei avea !

Te-o privi doar… lung, în ochii-ţi şi va spune:” Viaţa mea !

Te-am iubit de-o veşnicie şi de-un veac te tot aştept

Să îmi vii… şi, cu iubire, să-ţi dau inima-mi, de drept !

Să nu ştiu decât de tine şi de dragostea din noi…

Să îţi fiu doar fericire… pân’ la viaţa de apoi !”

Asta-i ce ar trebui să facă un bărbat, dacă iubeşte:

Să îşi ia, de drept, femeia, dacă ea, la fel doreşte !

Toat-această lamentare… de-o plecare şi-un trecut,

E frumoasă în romane ! Viaţa, vrea cu mult mai mult !

Vrea trăirea-n bucurie, vrea iubire împlinită,

Vrea bărbatul şi femeia să-şi primeasc-a lor ursită

De-a trăi zilele-n trudă, dar în zâmbet de alint

Şi-a face din noapte, ziuă, chiar de au la tâmple-argint !

Hai ! Lasă plânsul, lasă jalea ! Ca’tă-ţi mândra repejor…!

Sigur, şi ea, plânge-ntr-una aşteptându-te cu dor,

Că nu poat’ să-ţi iasă-n cale, să te prindă de mijloc

Şi să-ţi spună: „Dumitale îţi păstrez în viaţa-mi loc !”

Fii, dar, tu, cel ce-o găseşte şi ia-o să fie-a ta

Iar de soarta voastră bună, chiar Cerul s-o îndura,

Când, uniţi, veţi merge-n Calea Celui Drept şi prea Iubit,

Fericiţi fiind, că-n viaţă, dragostea v-aţi împlinit !

VeronaCORVIN

20032011

18:09:09

… CHIAR ÎN POARTĂ…

Dacă… doar Visarea,
ţi-ar încuraja Dorinţa,
cu… “Ce-aş vrea !”
şi… “Cum aş vrea…!”
fără să şi faci ceva,
doar Nimic ar fi pe lume…!
N-ar mai fi nici… vrerea ta…!
Dacă vrei… “ce nu se poate”…
şi doreşti… “ce n-ai visat”,
abia asta-i provocarea
de-a afla “ce-ţi este dat ”
să primeşti cu În-voirea,
din Lumină şi Credinţă,
de-a-ţi trăi, etern, Iubirea
şi-a sfârşi o suferinţă…!
Spune tare : “VREAU şi POT…!”
ACŢIONAZĂ… şi-asta-i TOT…!
Pleci la drum pe vânt… pe jar…
să îţi afli-al vieţii DAR…
şi îl vei găsi pe prag,
la cine ştii că ţi-e drag…!
Iată…! Ai ajuns…! În poartă,
cine ai sperat, ţi-arată
cu-n surâs… şi-o-mbăţişare…
îndelunga-i aşteptare…!
Atunci, Darul ce l-ai vrea,
găsindu-l, îl vei avea…!
Totul… astfel, va fi spus…
iar, Raiul, cât e de sus,
coborât va fi, pe dată,
într-un sărut… chiar în poartă !

VeronaCORVIN

09022011 – 16:35

SPERANȚĂ

Sunt în doliu!
Acum câteva zile,
mi-a decedat
Penultima Iluzie
și,
dacă stau să mă gândesc,
nici Ultimei
nu-i e prea bine!…

Se află-n carantină!

S-a molipsit de “părtinire”,
de “calpa-ngrijorare”
și de “vedere-ngustă”,
ce lasă doar
o slabă realitate
să-i stea-mprejur …

şi-acea-n falsitate !…

Voi fi pe-aproape, încă,
să-mi port îngrijorarea,
sperând că, într-o seară,
mă va privi
în cea Lumină
care ni-e dată,

ca-n zori,
să ne vedem, aievea,
pe noi și Lumea toată!

Din letargia gri,
abia atunci,
se va trezi…
să ne privim un veac
și-apoi… s-avem,
o Viață făr-de șovăieli,
fără mustrări

și fără îndolieri !
O Viață-n-nalt…

așa cum ni s-a dat !

VeronaCORVIN

2008

ABIA-NDRĂZNIND….

Cu-atâta gingăşie te iubesc,

Încât … la gândul, doar….

Să te-ntâlnesc….

Să te privesc….

Şi-apoi s-ating…

Abia-ndrăznind…

Tâmpla ta îngândurată,

Lacrimile, mi se preling

De peste tot… din fiinţa-mi toată…!

Cu-atâta dor… aş vrea să-mi vii,

Încât… la gândul firav…

C-ai fi pe drum…

C-ai fi la poartă…

Şi că îmi strigi,

Abia-ndrăznind:

„Eu sunt !” aşa, în plină noapte…

Lacrimile, mi se sdună

Furiş… printre-ngăimate şoapte…

Cu-atât alean te-aştept să vii…

Încât… cu gândul treaz,

Te văd zâmbind…

Te simt cum m-ai îmbrăţişat…

Timid şi cast…

Abia-ndrăznind:

„Acasă am venit !” Uimită… te privesc….

Lacrimile sunt cele ce-ţi  răspund,

Dar, înţelegem ! Ne spunem „Te iubesc!”

VeronaCORVIN

22092010

GENERAŢIA  “ JE T’AIME ! ”

DRAGOSTEA n-a murit…!!!

… Şi nici LUMEA…

nu-i pierdută !…

Lumea-i, toată, plină de iubire !

Lumea e atât de înviată în iubire,

încât strigătul ei

se revarsă,

ca un val de ocean cosmic,

peste tot ceea ce

noi, Lumea, am uitat…

cuvintele de Mag

ce ne-au creat…!

Cuvinte atît de simple

şi atâta, azi, de răzleţite…

Cuvitele acelea

care le spui… zâmbind,

„Je t’aime…!”

Ca jurăminte…!

Tinerii vremilor din urmă,

le vor face

vremi dintâi !

Ei, tinerii în blugi,

cei cu cercei,

inele şi tatuaj,

fără de grijă şi fără de speranţă,

sunt îngerii Luminii,

ce, noi,

o tot sperăm,

dar făr’ a o vedea

aici, chiar lîngă noi !

Ei, îngerii Iubirii,

azi-mâine se vor ridica

spre-nalt,

cu braţe-aripe de dans

şi-n glas doar cântec,

ne-or libera pe noi,

cei zălogiţi în închistări trecute,

în grele patime mărunte

şi-în uitarea de cea Lege-a Firii,

spre altă lume, cea a Înnoirii,

pe care,

puţini din noi o vrem !

Ei… vor avea

o singură parolă:

„Je t’aime…!”

Ca o aureolă..!